Dimensiunea cartografică a operei lui Jean Bart

…acolo unde bătrînul DANUBIU îşi pierde şi apa şi numele în mare…

Cu aceste rânduri a ales Jean Bart să-şi înceapă cel mai frumos roman maritim scris vreodată în literatura noastră, Europolis. Şi poate că acele puncte de suspensie din faţă şi din final nu sunt deloc întâmplătoare, exprimând aceiaşi curgere domoală ca cea a fluviului. De la bun început cititorul este plasat într-o lume mişcătoare, în care lipsesc punctele de sprijin, contururile sunt diluate, nimic nu pare a avea o formă fixă, pentru că apa dizolvă totul.

Lectura Schiţelor marine sau a Jurnalului de bord poate provoca rezonanţă doar atunci când eşti puternic ancorat în spaţiul marin. Este inutil să cauţi mistere în această operă literară, dacă nu ai cunoscut acele spaţii în care autorul îşi plasează acţiunea. Ne referim aici la oraşul Sulina, în primul rând, şi la satul Sfântu Gheorghe ( Kedrilles sau Catarleţ ). Jean Bart obişnuia să treacă la sfârşitul fiecărei povestiri locul şi anul în care aceasta a fost scrisă. Este unul dintre cele mai importante amănunte pentru noi…

Plasarea acţiunii se face însă într-un spaţiu care s-a schimbat foarte mult în ultimii 150 de ani. Numai la gura de vărsare a Sulinei, ţărmul a înaintat cu peste 2 km, vechiul far, aflat pe ţărm fiind situat în prezent la o distanţă apreciabilă de mare. Ori tocmai aceste schimbări de peisaj dorim să le investigăm în continuare, bazându-ne pe documentele cartografice ale vremii. Una dintre atribuţiile Comisiunii Europene a Dunării a fost de a ridica hărţi de navigaţie pentru gurile de vărsare ale fluviului. Sub comanda lui Sir Charles Hartley au apărut numeroase materiale cartografice, începând cu anul 1856 şi repetate ulterior 1871, 1886, 1902 etc. A treia ridicare topografică austriacă, la scara 1:200k conţine o foaie a Deltei Dunării din anul 1898. Adăugăm aici şi celebra hartă a Comandorului Cătuneanu din 1898-1899, cea care a fost distinsă cu Medalia de Aur la Expoziţia Internaţională de la Paris din anul 1900. Este perioada în care Jean Bart îşi plasează povestirile, pe care dorim să le proiectăm mai departe pe aceste superbe materiale cartografice.

Celebrul cimitir din Sulina, este unul dintre locurile care apare frecvent în opera scriitorului. Vom găsi descrieri ale sale atât în Europolis cât şi în schiţa Cimitirul maritim. Aflăm astfel că acesta este plasat în afara oraşului, în apropierea mării. Printre stropii albi, ridicaţi de valuri, licăreşte poielala crucilor înşirate la rînd. E cimitirul maritim . La furtună marea bătea cu valurile în morminte: şi-atunci marea spală nisipul, distrugând mormintele. Parcă ar vrea să răpească rămăşiţele ce zac în sînul acestui pământ sterp şi să le atragă în sînul ei larg ocrotitor. Harta din 1856 a gurii Sulina indică precis poziţia cimitirului, aflat izolat la marginea oraşului: Nimic în tot acest coprins, decît nisipul auriu pătat cu sfărîmături de scoici colorate.

Detaliu din harta gurii Sulina din anul 1856

Pentru a împiedica răspândirea unor boli pe continent fusese construită o carantină, pe malul stâng al Dunării. Aceasta se observă foarte bine pe harta lui Hartley. Iar condiţiile de aici se pare că nu erau cele mai bune, fapt de altfel valabil pentru toate carantinele porturilor lumii din acea perioadă, pentru că în final o parte dintre cei bolnavi ajungeau pe malul drept la cimitirul maritim: Toţi înecaţii cari se găsesc, toate cadavrele aduse de valuri, morţii de holeră de la carantină, precum şi toţi marinarii ce-şi află sfîrşitul aici, sunt îngropaţi în acest cimitir.

Lăsând la o parte aceste aspecte, marele farmec al Sulinei i se arăta vizitatorului atunci când acesta sosea cu o navă de la Stambul sau dintr-un alt port al Mării Negre. În general multe vase de pasageri ajungeau pe seară, prilej de a vedea un apus de soare de pe mare. Este ceea ce face şi doctorul Barbă Roşie, personaj din Europolis: îşi potrivea binoclul aşteptînd cu încăpăţînare să vadă raza verde. Avea ocazia să verifice palavrele lui Jules Verne, în cărţile căruia citise în copilărie despre celebra rază, ce trebuie să apară în clipa cînd sprînceana însîngerată a soarelui se îneacă în apa viorie a mării, la asfinţit. Prin orientarea ţărmului românesc este imposibil să vezi de pe uscat un apus de soare în mare, bucurându-ne doar de răsărit. Numai aflat pe un vapor sau dintr-o barcă pescărescă situată în larg poţi căuta pe coasta României acea rază verde. Cînd soarele scapătă în amurg şi, ca o ghiulea înroşită, se stînge înnecîndu-se în mare, tot mai vezi cîte un pescar întîrziat ce-şi mînă barca grăbit spre Gura Dunărei.

Cea mai apropiată hartă de 1897, anul când e semnată schiţa Cimitirului maritim este cea din anul 1892. Schimbările nu au fost însă foarte mari în cei cinci ani scurşi. Se pot observa şi digurile (jetiurile) de la gura Sulinei, menite să prelungească curentul fluvial cât mai departe în mare, pentru a împiedica depunerea aluviunilor pe bara submersă. Un uriaş butoi de fier ancorat se zbătea mugind înfiorător între valuri. Pe hartă apare notat în franceză Bouee a cloche. Aflăm ulterior de la un personaj că: E geamandura cu sirenă, care marchează bara. Acolo îi limita bancului de nămol adus de fluviu, zise secundul arătând cu mâna spre o pată cafenie ce se întindea pe suprafaţa mărei.

Detaliu din harta gurii Sulina din anul 1892

Această bară submersă, care a creat atâtea probleme navigaţiei o prezentăm mai jos sub forma unui model 3D construit din batimetria hărţii din 1892.

Gura de vărsare a Sulinei în 1892. Reprezentare 3D.

Călătorul odată intrat în port poate zări oraşul situat pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu şi baltă. Aspectul general s-a păstrat, doar noile blocuri comuniste blocând privirile. La nord, păduri nepătrunse de stuf, la sud banda nesfârşită a plajei, cu valurile dunelor de nisip în zare. Din vechea Sulină au dispărut morile de vânt, cele care l-au făcut pe doctorul din Europolis să exclame: peisagiu olandez, dar au rămas aceleaşi străzi paralele cu fluviul, care nu au nume, ci doar simple numere (strada I, strada a II a etc.). Doar că acum nu mai sunt valabile vorbele secundului din Europolis: observă că mai toate casele sunt din lemn.

Case din vechea Sulină, într-un peisaj de iarnă.

Atmosfera de port agitat, mai ales în perioada caldă a anului, lasă loc unei izolări pentru câteva luni, atunci când gerul creşte, sub cerul de opal şi Dunărea se schimbă în pod de argint. În a doua jumătate a secolului XIX Sulina rămânea fără legătură cu ţara odată cu venirea iernii. Dunărea era impracticabilă, iar dacă doreai să ajungi la Bucureşti trebuia să treci prin Stambul. […] Dacă prinzi vaporul românesc de pasageri în Stambul, ajungi prin Constanţa la Bucureşti în câteva zile, când trenul nu se întroieneşte în Bărăgan.

O imagine satelitară Ikonos din ianuarie 2003 ne oferă o bună perspectivă a îngheţului ce poate cuprinde apele Dunării şi ale mării, iernile fiind cu siguranţă mult mai aspre în trecut.

Sloi aduşi de fluviu se strâng în jurul gurei; orizontul devine glacial. Sulina-regiune polară, atîta vreme cît suflă Crivăţul din stepele ruseşti.

Venirea primăverii trezeşte la viaţă acest spaţiu adormit, căci Delta, d-lor, e o Californie neexplorată…Bogăţii în stare latentă…trebuie puse în valoare cu orice preţ… Încercarea de dezvoltare a turismului după 1990 a fost însă destul de timidă, închiderea multor întreprinderi din oraş contribuind la aspectul actual de sărăcie. Iar vorbele rostite în urmă cu peste 100 de ani sunt încă actuale, exprimînd aceiaşi problemă a noastră din totdeauna: Capital, capital străin să ne fecondeze…trebuie să fim fecondaţi şi…nu vin d-lor…nu vor să vie…de ce nu vin capitaliştii să ne fecondeze? Ce-i de făcut?

O altă schiţă marină a lui Jean Bart se petrece la Sf. Gheorghe. Moş Simion este nevoit să iasă la pescuit singur, deorece îşi îngropase singurul fecior pe care-l avusese. Pierduse nu numai un copil dar şi partenerul de barcă, iar durerea bătrânului a fost înţeleasă o săptămână de grecul, care avea pescăria în arendă, apoi i-a cerut să-şi urmeze meseria că altfel nu-i mai dă făină. Bătrânul iese pe gura Dunării şi ajunsese aproape de locul unde erau înşirate cârligele pentru nisetrii şi moruni. O furtună venită din senin îl împiedică însă să se reîntoarcă spre gura Dunării, rămânând Rătăcit pe mare. Titlul povestirii vorbeşte de la sine despre rătăcirea reală dar şi spirituală a bătrânului. Scrisă în acelaşi stil profund realist, schiţa marină are un final oarecum fericit, bătrânul după ce pluteşte în derivă pe mare, este salvat de un vapor englezesc de comerţ. Ne interesează însă în mod deosebit care era aspectul gurii de vărsare a braţului Sf. Gheorghe în anul respectiv, 1897. Jean Bart ne dă câteva informaţii chiar de la început: Colibele sărăcăcioase ale pescarilor, înşirate la rînd, acopereau limba de pămînt prelungită de la gura Sf. Gheorghe pînă departe spre larg, unde se pierdea dunga albicioasă a Dunării în nemărginirea albastră a mărei. Din hărţile vremii ştim că era momentul în care apăruseră câteva insuliţe, chiar în dreptul gurii de vărsare, cele care vor da naştere ulterior Insulei Sacalin. Limba de pământ prelungită nu era altceva decât bancul submers al Capului Buival ce se racorda cu bara gurii. Diferenţa este doar că estuarul la vremea aceea era mult mai extins ca în prezent, iar valurile ce se spărgeau pe bara gurii dădeau acel aspect albicios al apelor.

Harta Cătuneanu din 1898-1899

Iată cum întreg decorul povestirii era cu totul altul, iar Moş Simion când privea din larg gura Dunării vedea un peisaj diferit faţă de cel actual. Toate aceste lucruri nu au avut şi nu au însă nici un fel de importanţă pentru locuitorii deltei. Căci nevoia sau setea de câştig i-a adus pe toţi aici în deltă.

Gura de vărsare a braţului Sf. Gheorghe. Imagine Aster din 2003.

Fascinaţia faţă de opera lui Jean Bart va rămâne în permanenţă pentru cei care iubesc spaţiul deltaic, iar cheia oferită de noi sperăm să contribuie la înţelegerea operei celui care a fost în primul rînd căpitan, şi ulterior scriitor. Ultimele pagini din Europolis ne confirmă faptul că autorul a reuşit să înţeleagă spaţiul marin şi prin intermediul hărţilor, de care era cu siguranţă, foarte ataşat. Să nu uităm că aceste materiale cartografice constituiau suportul de lucru pentru orice ofiţer de marină, iar hărţile lui Hartley sau Spratt sunt sigur că l-au încântat nespus. Pentru că ulterior a scris aceste rînduri:

Vaporul în radă, el de sus, de la comandă, îşi aruncă ochii peste vasta întindere a Deltei, ca pe o imensă hartă întinsă la picioare.